Sacaua, popa și năvodul

Amintirile copilăriei ne urmăresc toată viața, oriunde ne-am afla,  și pot face obiectul unor povestiri frumoase, palpitante. Constantin Florea, brașovean prin adopție,  moldovean din naștere, are talentul acesta de povestitor. Iar copilăria este cea mai frumoasă amintire a sa. Iată una din povestirile care vor fi adunate în volumul „Sacaua, popa și năvodul” care va ieși la Editura Diaspora

 

Constantin Florea _________

 

Era cam după ce se înființaseră CAP-urile și se făceau grajduri pentru animale. Pentru prepararea betonului se căra apă din centrul satului cu sacaua (o budană din lemn de vreo 5-600 de litri) care se încărca cu găleata iar la spate avea un cep de lemn. Moș Doroftei, cam surd de felul lui, era cel care căra apa cu carul.

Într-o zi umple sacaua cu apă și pleacă spre CAP, la grajduri. Cum l-am văzut, m-am și agățat de căruță, am smuls cepul de la saca și tuleo. Popa din sat,  ieșind la poartă m-a și văzut și-anceput să strige la moș Doroftei care, aflat în căruță pe scândura din față, atent la cai, surd, nu auzi.

Ajunge moșul la CAP cu sacaua goală. Așa că a făcut drum înapoi să mai încarce o dată. Numai că cișmeaua era lângă casa popii și cum l-a văzut, i-a și spus:

– Moș Doroftei, vezi că-mpelițatu-ăla a lu’ Vasile Boștioc  ți-a sos cepu’ de la saca.

Măi fraților, m-a urmărit ăsta și când m-a prins, mi-a ars un bici la fund de mi-au crăpat ițarii.

         Furia mea nu era pe bietul moș, ci pe popă. Nu am zis nimic pe moment, dar în gând mocnea răzbunarea: „ți-o veni și ție rândul într-o zi”. Și zilele alea m-am tot strofocat să inventez ceva, să plănuiesc răzbunarea popii.

Timpul a trecut însă, m-am luat cu joaca, cu munca, și uite-așa, după un an, doi,  într-o bună dimineață, pe la sfârșitul lui ianuarie, mă întâlnesc cu popa pe drum. Eu cu o traista-n spate. Popa, cum mă vede, mă și-ntreabă:

– Unde mergi, Ticule? Așa-mi spuneau în copilărie mai toți.

– Merg la moș Scutelnicu, răspund cât se poate de respectuos.

– Da ce faci la el, mă întreabă el curios?

– Merg să iau niște pește că a tras cu năvodu’ și întind pasul cât pot de iute.

Moșul acesta,  Scutelnicu, avea o moară, iaz, care nu știu cum de-i mai rămăseseră după colectivizare. Dar era om gospodar, harnic, care multe făcea și tare-mi mai plăcea la el.

Eu, atunci,  dus am fost, dar gândul îmi era dacă popa se va duce la moară. Mă măcina treaba asta că tare-mi doream să se ducă. Și chiar așa a și fost. S-a-nvârtit ce s-a-nvârtit popic-al meu și a și ajuns la el. S-au așază ei la masă, s-au luat cu câte un pahar de vin, cu unul de vorbă după care, la un moment dat, se uită musafirul la ceas și spune:

– Moș Scutelnicu, hai dă-mi și mie niște pește că vine preoteasa de la școală (era profesoară) și vreau să-i fac o surpriză.

Moșul se uită puțin chiorâș, neștiind dacă acesta glumește sau vorbește serios. Dar ca să stea la glumă, întărește:

– Da de care: sărat sau afumat? și zâmbește-n colțul gurii.

– Eeee, poaspăt, se arată popa cunoscător a ceea ce făcuse moșul dimineață. Că doar ai tras nu năvodul azi, nu?

– Dar n-am așa ceva, părinte, se plânge acesta la rându-i. Cum puteam să trag dacă-i gheața groasă? Cine v-a spus?

Preotul odată s-a făcut verde-negru, cu un zâmbet amar în colțul gurii dar cu sângele care-i boloborosea-n vine.

– Ticu Florea… și o și taie pe ușă auzind doar ultimile cuvinte ale morarului:

– Apăi crucea de Bobotează n-am tăiat-o împreună din iaz, părinte? Și nu singur, ci cu trei oameni de abia-abia am scos-o?

– Las că-l prind eu maîine când îmi aduce laptele și-i rup urechile de nu se vede, mormăi supărat fleașcă popa cu gândul la dimineața următoare, când ar fi trebuit să-i  duc laptele de la vacă abia muls. Ai mei aveau vaci și în fiecare dimineață mă trimiteau cu lapte, brânză, caș pe la profesori, pe la preot și pe la alții care erau abonați.

Moș Scutelnicu era prieten bun cu tata cu care mai făcea câte-o șăzătoare și i-a spus imediat ce făcuse pruncul. Mama a râs copios dar din respect pentru popă  a făcut-o pe supărata cu mine. Tata, în schimb, a zis: „las că bine i-a făcut, să se mai plimbe și el că așa-i scade burta”.

Cum spuneam, popa era abonat la noi la lapte iar eu când ajungeam dimineața la el acasă nu mai intram în curte, ci agățam traista-n copac și tuleo de frica urechilor rupte. Vreo două săptămâni și-a luat traista popa numai din copac, că piciorul meu n-a mai trecut de poarta de la intrare.

Prin sat se dusese vorba și, de câte ori se întâlnea vreun mucalit cu popa, i-o și arunca în bășcălie:

– Părinte, când mai trage moș Scutelnicu cu năvodu’?

– Întrebați-l pe Ticu. El știe, răspundea bufnos, spre bucuria mea care știam că mai mult îl dor pe el vorbele astea decât pe mine biciul care mi-a crăpat pantalonii.

Constantin FLOREA