Scrisoare deschisa pentru cine are urechi

           

Opinia scriitoarei Tatiana Covor, de o viață în Italia

Privesc spre Romania cu detasarea pe care mi-o dau cei 38 de ani de cand locuiesc in Italia. Nu ma infierbant spre dreapta, nici spre stanga, cred ca nici nu stiu bine toate directiile politicii din tara. De multe ori acestea mi se par cu capul in jos, dar asta e alta poveste.

Ma infierbant pentru Romania. Asta da! Radacinile mele sunt infipte in pamantul parintesc fara ca ceva sa le poata zdruncina. Sper ca tara noastra sa aiba un destin mai bun, sper ca oamenii sa aiba parte de o viata mai usoara. Sper sa nu mai fie nevoie pentru nimeni, in viitor, sa se dezlipeasca atat de brutal de familii, de locurile natale si sa plece departe de tot ceea ce cunostea.

Pentru asta, cred ca daca fiecare ar face ce ii sta in putinta, sansele de reusita ar fi multe.

Doar ca, imediat dupa 1989, am inceput sa nu mai inteleg.

In zilele (asa zisei) revolutii, cantam „Hora Unirii” in cap si uneori, daca eram singura in masina, chiar si cu voce tare si inghiteam lacrimi de bucurie. Cand am ajuns insa prima data acasa mi s-a spus cu un zambet ironic „Ce stii tu? Voi stateati acolo, mancati icre negre si beati sampanie!”.

Asa am priceput ca, departe de a-si da mana intr-o hora a unirii, poporul meu avea nevoie sa gaseasca tapi ispasitori. Pentru ce? Pentru orice.

Cu incetul, lucrurile s-au clarificat: in Italia, tara cu cei mai multi romani, sunt mai bine de 100 de asociatii. Fiecare pe cont propriu daca nu chiar una impotriva celeilalte. Ce putere poate avea comunitatea romana, cum sa se faca auzita daca striga cu peste 100 de megafoane? Cine sa priceapa ceva intr-o asemenea cacofonie?

 

            tara: o vorbesc de bine, gasesc motivatii pentru defectele noastre

 

Inainte de ’89, daca dadeam pe strada peste cineva care vorbea romaneste, nu ma apropiam fiindca putea sa creada ca il urmaream sau il spionam. Acum nu ma apropii fiindca nu ma atrage dezbinarea care domneste printre noi. Un  suvoi de nemultumire organica si emotiva care nu ajuta pe nimeni, dimpotriva, ridica bariere.

Deci, cum se spune pe la noi, stau cuminte in banca mea si imi vad de treaba.

Pe langa asta, fac ce pot si ce ma taie capul pentru tara: o vorbesc de bine, o povestesc cu pasiune oricui se arata interesat, gasesc motivatii pentru defectele noastre (am pus in carca comunismului atat de multe ca ma tem ca au intrat si metehnele noastre personale, de popor, cele care nu au nici o tangenta cu organizarea sociala). Car dupa mine prietenii de aici sa le arat macar Bucurestiul, imping cunoscuti italieni sa sa ne viziteze tara.  Ma bucur de orice reusita nationala. Sunt dispusa chiar, pacatele mele, sa ma declar microbista la un meci de fotbal. Ma misca daca aud de un roman care „reuseste”,  fiindca stiu prea bine cat de grea e reusita. Doar si mie mi-a fost la fel de greu cand… mancam icre negre si beam sampanie.

 

            Duminica m-a emotionat necesitatea de democratie

 

Duminica m-a emotionat necesitatea de democratie pe care o etalau, in mod atat de evident, romanii care stateau la cozile de la sectiile de vot de pretutindeni.

Nici de data asta se vede ca n-am inteles nimic.

De ce se poate simti „umilita” o participare atat de masiva?

Cat despre ambasadoare, da, bine, in infierbantarea zilelor acestora, haideti sa-i cerem demisia. De ce nu? Sa fie vinovata!

De ce? De orice!

Totusi in emotia momentelor acestora, sa nu uit sa spun, celor care sunt aici de mai putin de 38 de ani, ca in tot acest rastimp, nici un ambasador al Romaniei nu a aratat atata atentie pentru romani, inclusiv pentru cei care, ca mine, tindeau sa stea deoparte.

Alti ambasadori erau de neatins in turnul lor de fildes. Pe ambasadoarea actuala n-am intalnit-o niciodata la Ambasada, ci totdeauna „afara”, pe teren.

Din punctul meu de vedere, tot acela din care de 38 de ani tot vad ambasadori trecand pe aici, nici unul, pana acum, nici unul, nu a fost atat de deschis, de disponibil, de activ, atat de prezent si pornit sa-si asculte concetatenii.

Adevarat insa: daca ar avea peste 100 de urechi, poate ca ar putea sa ne asculte pe toti.

 

Tatiana Covor

scriitoare