„Sfințișorii”

Mădălin Vlăduț Crăciun (Torino, Italia) __________

Nu pot uita vreodata dulceața sfințişorilor învârtiți în tigaie de scumpa mea bunicã!

Mireasma de pâine caldã șiparfumul de „sfințişori” mã ademeneau an de an în casa ei. Cu bucurie în suflet și cu nãdejde multã îmi luam frații de mânã și ne porneam pe jos, cãtre bunica! Aveam de mers cam vreo 4 kilometri pana la ea. La început drumul ni se pãrea lung, dar dupã o vreme aveam impresia că e doar la o aruncãturã de bãț. Odata ajunşi în fața porții, ne apucam de strigat: „Mamaie, mamaie!” iar ea,  într-un suflet, venea la poartã. Parcã nu mai dovedea sã ajungã. Deschizându-ne cu evlavie poarta ruginitã, ne îmbrãțişa cu drag, în timp ce striga și la Ursu, – câinele care pãzea casa – sã tacã… Pãşind încet pe lângã margine casei simțeam cu înfrigurare mirosul cald de „sfințişori „. Nu mai aveam rãbdare, iar drumul de la poartã pânã în căsuța ei ni se pãrea mai lung decât cel parcurs pâna la ea.

Odatã intrați în bucãtãria de iarnã a bunicii, totul prindea un alt contur. Țoalele de cordele mânuite cu spor, soba veche de teracotã, duşumeaua din lemn de brad și lampa pe gaz ne şopteau parcã secrete ascunse trãite de bunica. În vârful patului, cu paharul de 100 de ml în mânã plin „ochi” cu vin roşu, şedea ca un împãrat tataia. Așa se simțea el pe 9 martie; doar era ziua bãrbatului. Al doilea „tataie” pe care l-am avut… Primul trecuse la cele sfinte, de mult în paza Domnului… Bând paharul „dea duşca” îl aud și acum zicând: „Aglãițã, mai scoate niște pahare să beau și eu, cu bãieții mei, un vin roşu, cã pânã la urmã îs şi ei bãrbați de-acuma.” Ștergându-se de şorțul cu pãtrãțele și cu buzunar în dreapta, mamaia punea pe masã încã trei pahare, tot de 100 de mililitri. Mucenicii presãrați cu nucã mãcinatã şi vinul roşu din pahare începeau să ne spună legende și zicale de sute de ani lãsate! Tataia îşi umplea paharul, iar noi ne umpleam dopurile de la bidoanele de douã kilograme, aşa puteam ajunge și noi la 44!

Orele se scurgeau precum și paharele cu vin iar seara îşi azvârlea mantia peste sãtucul cu cinsprezece case… Noi nu ne mai sãturam de „sfințișori” și de poveştile fãrã de sfãrşit despre ei, iar mamaia, îmbujoratã și cu baticul într-o parte, începea deja a ne umple desaga, câte una pentru fiecare… Amurgul ne amenința că trebuie să pornim la drum. Tataia, neclintit de dimineatã din vârful patului, scotea din chimer câte zece lei pentru fiecare, zicând cã aceia sunt tot „sfințisor” și ni-i înmâna cu bucurie. Încalțându-ne a lene, mamaia ne imbrãțişa… Acele îmbrãțişãri durau cam vreo trei minute pe cap de nepot. În sacoşa de rafie ne punea de toate: de la „sfințişori” și pânã la câteo bucatã de brânzã învelitã în ziar. Înainte de plecare tataia ne mai oferea câte un dop de vin, acela fiind al treizeci și optulea. Spre poarta ruginitã, mamaia ne acoperea și ne pãzea din nou de Ursu. Nu înainte să ne luam rãmas bun, uitându-se înapoi, în stânga și-n dreapta, scoțând cu viteza luminii câte zece lei, ni-i baga repede în buzunare, ca nu cumva să ne vadă careva. Cu lacrimi în ochi, de parcă nu se mai satura de îmbrãțişãrile noastre…     Și, petrecându-ne pânã la fântâna cu roatã, tot mai scotea alți trei sfințişori din poalã, zicându-ne: „Mâncați, mamã, sã creşteți mari”, dupã care rãmânea singurã, uitându-se în urma noastrã pânã la prima curbã, unde, inevitabil, dispăream fericiți…