Şi Ada continuă să rabde de foame!

Una din sutele de mii de realități crude ale imigrației românești din Italia

 

 

 

Liliana NECHITA ______

 

“M-am spălat în frig şi umilinţe!” Aşa mi-a spus. E „badantă” în Italia. Una dintre miile sau sutele de mii de femei care îngrijesc bătrânii în casele lor, 24 h din 24, închisoare pe bani.

“Am mâncat o roşie pe furiş, dar nu ştiam unde să arunc codiţa, să n-o vadă patroana casei. ”Zgripţuroaica mănâncă la masă cu Ada: ei nu-i dă pâine, nici n-o interesează dacă femeia vrea sau nu, pur şi simplu nu-i dă. Doar o lingură de orez alb şi-un măr. Atât. Ca să-i demonstreze că şi asta e prea mult, s-a apucat într-o zi să mute singură maşina de spălat, să-i arate „badantei” că acolo, dedesubt,  n-a măturat!!! Nici telefonul nu voia să o lase să-l încarce, considera că-i consumă curent. Până când Ada i-a spus că-i dă 10 euro, numai s-o lase în pace. Era singura ei legătură cu lumea.

Foame, umilinţă, frig şi necaz, asta e pâinea Adei. Născută fără o mână, poartă proteză, dar asta n-a împiedicat-o niciodată să muncească din greu. După cum spune chiar ea: “ pot crăpa lemne cu toporul şi pot calcula salarii, ştiu şi pot să fac orice, niciodată nu m-am dat înapoi de la nimic. Am vrut să demonstrez că am creier, chiar dacă-mi lipseşte o mână!”

A demonstrat, a terminat de puţin timp Facultatea de Finanţe – Bănci… dar degeaba până acum: “ Îţi trebuie recomandare ca să intri la un loc de muncă, eu n-am avut, aşa c-am venit în Italia!” Necazurile ei sunt multe, soţul i-a murit tânăr şi ea e singura nădejde a unui boboc de fată, rămasă-n ţară. Îşi doreşte, da, să se-ntoarcă, dar între timp mănâncă pe furiş un colţ de pâine, se simte umilită zilnic şi uneori i se pare că trăieşte o altă viaţă, necuvenită şi nedreaptă. E plină de dureri de spate pentru că ridică bolnavul paralizat în braţe, e plină dedureri în inimă şi se-ntreabă cum ar fi putut face altfel. Nu, nu e un răspuns, aşa cum nu e nici pentru celelalte mii sau sute de mii de românce care, deşi au învățat carte şi au avut meserii bune, s-au trezit ştergând bolnavi la fund.

Nu, nu e un răspuns, dar tocmai asta doare mai tare, pentru că-n România “lucrului bine făcut” nu se schimbă nimic. Tot amarul femeilor ăstora putea fi evitat, se puteau gândi programe de dezvoltare economică, se putea răsuci totul în bine.

A trecut un an de când am ieşit cu toţii în stradă, la vot. Dar pentru noi nu nu s-a schimbat nimic. Iar Ada, ca multe alte femei, continuă să sufere de foame şi să spere că într-o zi se va întoarce alături de fata ei, că va avea un loc de muncă în ţară, că totul va fi bine. Ea speră,  iar noi îi ţinem pumnii. Ne ţinem pumnii!