Şi atunci am ştiut că orice s-ar fi întâmplat, trebuia să plec din România. 

(…) Zâmbesc de una singura, ca proasta si încerc să-mi alung din minte orice umbră despre trecut…

Nu o să uit niciodată Crăciunul anului 1993. Aveam paisprezece ani, Maria, sora mea, avea 16 ani, iar Jeni, cealaltă soră, nu împlinise încă 18 ani. Eram noi trei şi mama. Tata murise de 5 ani în accident la mină. Cu o lună înainte de Crăciun, pastorul nostru a anunţat o colectă specială pentru cea mai săracă familie din Biserică. A cerut ca fiecare să economisească timp de o lună ceva bani ca să dea acelei familii pe care fraţii din comitet o vor considera cea mai săracă.

Ne-am gândit ce am putea face noi patru. Planul mamei a fost să mâncăm timp de o lună de zile numai cartofi. Astfel, puteam economisi 300 lei. De asemenea, dacă vom sta cu becul stins seară de seară mai puteam economisi 100 lei. Eu cu Maria am facut curatenie la cativa bogati, iar Jeni a vandut ceva felicitari facute de ea. Seara pe intuneric, vorbeam si ne imaginam cum familia aceea se va bucura. Eram in Biserica, noi și încă 80 de membri, dintre care doar vreo doi se considerau mai germani decat erau… Noi ceilalți știam că suntem cetățeni români iar acum, la 4 ani de la căderea lui Ceaușescu, unii dintre noi se descurcau binișor. Noi locuiam în casa bunicii, de care eram tare mândre deși nu avea decât două camere dintre care pe una o transformam în bucătărie când venea frigul. Mama a calculat că se va strânge încă de douazeci de ori atat cât avem noi, mai ales ca la slujbă veneau și cei cu mașini luxoase și plini de bani iar pastorul ne aducea aminte în fiecare duminică de colecta.

Cu o zi înainte de Craciun, am plecat cu Maria la magazin să schimbăm banii în bancnote nou-nouţe. Aşa învăţaserăm noi că trebuie să-I dăm lui Dumnezeu. 

Am venit acasă cu 800 lei. O bancnotă de 500 lei și trei bancnote de 100 lei. Niciodată nu avuseserăm atâţia bani. Nu ne păsa că n-aveam haine de Crăciun. Noi eram fericite. N-am putut dormi toată noaptea de nerăbdare.

A doua zi, în ziua de Crăciun, ploua cu găleata, iar noi n-aveam umbrelă. Biserica era la 2 kilometri de casă, dar nouă nu ne păsa cât de ude vom fi. Jeni avea găuri în pantofi şi a pus nişte hârtie. Pe drum hârtia s-a udat, iar ea era leoarcă la picioare. Am stat bucuroase în biserică, deşi am auzit câteva fete de la cor râzând de rochiile noastre cele vechi. Dar mai auziserăm asta şi nu ne-a durut. Cu banii în mână eram bogate. Când s-a făcut colecta, mama a pus bancnota de 500.000 lei, iar noi fiecare câte una de 100.000 lei.

Pe drum spre casă cântam de bucurie. La amiază mama ne-a făcut o surpriză. Cumpărase 10 ouă pe care le fiersese şi le-am mâncat cu cartofi prăjiți. Era ziua de Crăciun şi noi ne simţeam aşa de bine. Dar pe la ora 15 a venit la noi pastorul. A chemat-o pe mama la uşă. Când a intrat mama în casă era albă ca varul şi ţinea un plic în mână. Am întrebat-o ce este în plic şi abia după jumătate de oră mama l-a deschis.

În plic era o bancnotă de 500.000 lei, trei bancnote de 100.000 lei și 40 de bancnote de 1.000 lei. În total 1.200.000 lei.

Nimeni n-a spus nimic, doar ne uitam la podea. Cu câteva minute mai înainte ne simţeam ca nişte milionare. Acum, cu plicul în mână, ne simţeam ca nişte copii teribil de săraci.

Nouă ne părea bine că suntem bogaţi față de alţii – că aveam cartofi. Apoi ştiam că suntem bogaţi că aveam o mama grozavă şi mulţi copii nu aveau mame defel. Ne bucuram că eram trei surori în casă şi atâtea familii nu aveau copii.

Ştiam că nu avem multe lucruri pe care alţii le aveau, dar niciodată nu ne-am gândit că eram săraci, dar în acea zi de Crăciun am aflat că eram.

N-a mai fost niciodată ca înainte. În săptămâna ce a urmat n-a vorbit nimeni în casa noastră.

N-am mai vrut să mergem la biserică de ruşine, dar mama nu ne-a dat voie.

Mama ne-a întrebat ce să facem cu cei 1.200.000 lei, dar noi nu ştiam ce fac săracii cu banii. 80 de oameni au strâns 1.200.000 lei din care 800.000 i-au dat cei mai săraci oameni din Biserică. Şi atunci am ştiut că orice s-ar fi întâmplat, trebuia să plec din România. 

PS: Deși am făcut cercetări serioase pe internet, nu am reușit să găsim adevăratul autor al acestor splendide rânduri. Ele se pierd în „negura” internetului pe la 2006. Ne-am bcura nespus să aflăm cine le-a scris.