Și badantă, și respectată, dar mai ales mândră că sunt româncă!

O lecție de viață, de adaptare și de românism demn de exemplu pentru mulți dintre cei emigrați

O poveste a unei românce stabilite în Liguira ne-a sosit mai demult la redacție.

Vă prezentăm o frântură din viața unei moldovence, Lia, care, deși cu studii superioare, nu reușește să trăiască și să crească un copil cu 500 de lei. Va lua calea pribegiei, a emigrării, cu tot ce înseamnă ea: lipsa libertății, jigniri, umilințe, mâncare și considerație puțină, dar, cel mai important, apartenența la un popor din cauza căreia și-a mușcat buzele dar pe care a știut să-l apere cu multă mândrie.

Multe dintre femeile emigrate în lume se vor regăsi în această povestire

Numele meu este Lia, sunt moldoveancă din judetul Vaslui si am 45 de ani. Peste cateva zile, în noiembrie, voi aniversa trei ani si jumatate de cand sunt in Italia. Ani in care a trebuit sa suport, ca multe alte conaționale, bune si rele. Am plecat din țară in anul in care guvernul ne-a taiat bine de tot salariile, dezgustată că o persoană cu studii superioare ajunge sa fie platită cu 490 lei lunar. In acel an fiul meu inca era la scoala, iar eu, mama divortata fiind, a trebuit sa aleg calea strainatatii. Pana atunci imi rotunjeam venitul lucrand teze pentru elevi si studenti, dar dupa reducerile masacrante facute de guvern nu mai reuseam sa ajung la sfarsitul lunii cu macar 2 lei in buzunar.

Mi-am lasat fiul plangand si am ajuns după o calatorie infernala cu un autocar al unei renumite firme românesti, în Rapallo. Ruda unei cunostinte imi promisese un post unde imi ofereau 850 de euro, plus casa si masa. Nu stiam limba, insa fiul batranei bolmojea ceva engleza, iar biata femeie era oricum paralizata si ca si muta, dupa un accident vascular cerebral. Prima luna a fost halucinanta: imi imparteam timpul intre vocabulare, ghiduri de conversatie, televizor si o batrana imbuibata de tranchilizante, care abia reusea sa deschida ochii si sa miste degetele mainilor. Ii faceam masaje zilnic, mici exercitii de fizioterapie, asa ca, dupa o luna reusea sa-mi cuprinda gatul cu mainile, ca s-o pot pune in carucior. Eu cantaream 53 kg, ea 85. Diferenta o simtea spatele meu, care pocnea cand o ridicam sau coboram din patul prea inalt. Am avut ambitia s-o pun pe picioare si am reusit: dupa doua luni mergea sprijinita, a renuntat la tranchilizante si reusea sa vorbeasca atat de bine, ca ma corecta cand greseam cuvintele in italiana.

  româncele, „putane” ca si logodnica fiului său

Dormeam ca soldatii inainte de instructie: dulapul meu era in valiza de sub pat, caci in sifonier nu era loc. Aveam un patut in camera batranei, o paturica stravezie si doar un cearsaf, pe care il spalam, uscam si asezam la loc. Bătrâna avea două, unul era zilnic pe sârmă, alaturi de perna si pătura, din cauza incontinenței urinare de care suferea. Dormea agitat, de la miezul noptii, pana la 4 dimineata, când începea să  spuna „Ave Maria”. Dura o oră. De la 5 adormea cu pauze, in care vorbea cu barbatul mort cu sapte ani in urma, se certa cu cumnata si cerea iertare lui Padre Pio. La 8 voia s-o spal: doua carpe, doua lighenuse cu apa calda, totul la pat. Carpele stoarse bine, ca nu-i placea apa: doua dușuri cu amenintari in sase luni, spun multe!

Nu era rea, băbuța! Doar că nu suporta româncele, „putane” ca si logodnica fiului său. Cu feciorul ei, un taciturn, vorbeam două cuvinte pe zi: „hello” dimineața și „tutto ok?” noaptea, la 12, cand ajungea acasă, dar băbuța statea cu ochii pe mine ca pe-o butelie. Nu putea uita cum s-a atașat de românca de dinainte, cum a intrat în viața  feciorului ei si ce șoc a avut când badantele de pe malul mării i-au spus că „fidanzata” laudată a lăsat trei copii în orfelinatele românesti. N-am stiut niciodată dacă accidentul vascular l-a facut atunci urmare a socului… Cert e ca ura româncele.

       aveam cel mai alb frigider din Italia, pentru că mai mereu era gol

Șase luni am stat la ea. Cel mai rău era când nu avea chef sa iasă la plimbare. Era rău si daca ieseam, fiindca nu eram în regulă, iar deseori trebuia sa „fug” împingând caruciorul, când se făceau controale.  Treceau 5-6 zile în care vedeam soarele doar de la fereastră, printre ramurile copacilor deși sau la televizorul înțepenit pe Rai 1, că ața îi plăcea ei. Innebuneam privind raliurile de la Monte Carlo, căci altfel înnebunea bătrana: avea alergie la cărti, nu suporta sa mă vadă citind. In prima lună m-am apucat de croșetat. Am croșetat „panza Penelopei” (a se citi zeci de milieuri)  până ce mi-am cumpărat laptop. La ăla nu facea alergie. In schimb și ea și feciorul făceau alergie la mâncare: aveam cel mai alb frigider din Italia, pentru că mai mereu era gol. La fel și dulapurile din bucătarie. Lista de cumpăraturi pentru zece zile l-ar fi facut invidios si pe Ceausescu, în timpul raționalizarii: 2 cepe, o pâine feliată, 500 gr pastă, 300 ml ulei, 300 gr carne tocată, 7-8 mere, 1 litru de lapte, 4 bucăți de pește, 1 kg de cartofi, 200 gr piept de pui, 10 pișcoturi si 10 cutiuțe de iaurt. Uitam: la apa plată nu se facea rabat, debaraua era mereu plină!

Cunoscusem o româncă pe malul mării, așa că uneori îmi aducea borcane cu mancare, îi dădeam bani și îmi cumpăra alimente care se puteau ține … sub pat, lângă valiză: în bucătărie mi le manca fiul ei. Oricum, abia reușeam să mai împing căruciorul, slabisem 6 kg. Eram răbdătoare, dar odata mi-am ieșit din fire: trecuseră două săptămâni si fiul iubit încă nu facuse piața. In bucătărie fluiera vântul iar din frigider, ca sa citez o cunostinta, „iesea un soricel plângând de foame”. La reproșul meu, bătrâna a scos pe masă ultimele două „alimente”: cam 50 gr de malai si un sfert de ceapa. Mi-a zis calm: „eu țin post, dar tu fă-ți ”polenta” (mămăligă) și mănânc-o cu ceapă”. I-am zis în românește, ca să mă racoresc, oricum nu m-a înțeles: „S-o mănânci tu cu mă-ta!”.

Cu toate acestea, încercam sa ignor partea urâtă. Când fiul ei „uita” să cumpere de mâncare, dădeam fuga la magazinul din colț și-i cumpăram câte ceva. Mi-era milă de ea, un biet suflet chinuit, la final de viață …

            Erau curioși să știe de unde vin, ce tradiții avem noi, românii

A cincea luna ne-am dus în Piemonte, unde aveau o casă. Ne-a lăsat bravul fiu intr-un cătun de 15 case, in mijlocul pădurii, la 5 km distanță de primul sat locuit, unde semnalul la mobil umbla cu capul spart printre stânci. Acolo ajungea câte cineva doar în weekend. Pentru mine era sărbătoare atunci: veneau sa vadă cum stăm, daca avem nevoie de ceva; erau de treabă, ne aduceau sacoșe cu mâncare, știind că făceam foamea. Erau curioși să știe de unde vin, ce tradiții avem noi, românii și nu încetau să se mire când auzeau ca avem majoritatea o casă, că ducem o viață normală.      După ce plecau era și mai rau. Ziua mai trecea câte un motociclist cu viziera lăsată, momente în care mă rugam sa nu-si dea seama ca suntem doar doua femei. Seara era si mai rau: treceau porcii mistreți prin fața casei, guițau si se luptau pentru merele căzute din pomii încărcați.  Era vorba să fi stat acolo 15 zile, dar feciorul bătranei nu avea de gând să ne ia. Spălam lenjeriile si hainele la mână si le uscam cu fierul de călcat, pentru ca afara nu erau mai mult de 10 grade, iar in casa nu era sobă. Am cerut de la un vecin niște burlane si am improvizat o sobă, însă eram decisă să mă întorc in țară imediat ce ajungeam sa-mi iau lucrurile rămase în oraș. Spusesem asta si vecinilor, dar Franca, una din italience, ma sfatuise să mai astept.

Cu trei zile înainte să vină feciorul bătrânei să ne duca in Liguria, un telefon. Franca imi recomanda un loc de munca la varul ei, un bătran văduv de câteva luni, suferind de depresie si anxietate, care avea si el o casa acolo.  A venit să mă cunoască. Un om încă sănătos fizic, cu mintea zdruncinată de pierderea soției. „Știi sa faci lasagne?”, a fost preocuparea lui. Nu știam, dar am învățat. Oricum, după un an,  a trecut pe mâncăruri romanesti si de lasagne a ramas doar amintirea. La inceput, băieții lui, cam de o vârstă cu mine, erau reticenți. Văzuseră români la Roma si Torino, unii lucrau în zona unde munceau și ei. „Beau ca vitele, se îmbată, fac scandal, ascultă muzica la maxim si sunt nespălați. Conaționalii tăi bat și violează femeile, fură din bancomate, fac trafic de persoane”, îmi spuneau. Ma supăram în sinea mea, ma simțeam jignită, încercam să-mi țin firea și să dreg lucrurile, povestind partea frumoasa a românilor. „Badantele sunt cârcotașe, avide după bani, bârfitoare și certărețe, se încurcă cu italienii si le fură banii”, spuneau nurorile. Strangeam din dinți si învățam atent tot ce se putea: să citesc bine, sa înteleg legislatia, să administrez conturi curente și sa gestionez cheltuielile casei. Moșul era o persoană plimbareață, volubilă, așa ca ieseam zilnic, ore în care ma prezenta cunoștințelor sale. Nu am încetat niciodată să spun că sunt din România, nu am încetat niciodată să-mi apar poporul de jignirile aduse uneori involuntar, pentru că, dragi conaționali, ar trebui s-o facem toți când suntem departe de casă!

Astazi sunt 3 ani de cand lucrez la mos. Merg cu fruntea sus peste tot, mă cunosc multe persoane italiene. Sunt mândra ca prin felul meu de a fi le-am demonstrat ca „dottoressa” – cum imi spuneau cand m-au cunoscut – nu era nici vagaboanta, nici avidă de bani, destul de inteligenta sa poarte o discutie si sa explice ca România nu e cea prezentată de ziare, că românii nu-s toți ca delincvenții cunoscuți de ei.

Citind ceea ce am scris doare, nu-i ața? Doare, dragii mei, pentru ca nu toti barbatii romani sunt vulgari, violenti si betivi si nu toate romancele fac trotuarul si murdaresc cu noroi locul de muncă.

        si ei au Elodiile lor, criminalii lor, betivii si vagaboantele lor

Eu nu sunt cea care da lectii de comportament. Dar, dragi femei, când povestiti ce-i pe acasă, încercați sa amintiți si lucrurile bune. Daca explicati ce brută de bărbat aveti, va veti racori pe moment, veti avea momentul vostru de compasiune. Dar persoana italiana care v-a auzit își va face deja o idee gresită despre voi, care vă spalați rufele în public și despre barbatii care devin imediat toti niște sălbatici. Cand sunteti intrebate cum va simtiti la locul de munca, ganditi-va de doua ori inainte sa  infloriti adevarul prin cuvinte taioase si deseori exagerate.

Sa lucrezi cu batranii nu-i usor, dar de asta suntem bune noi, pentru că italienii nu au răbdarea noastră cu părinții lor. Iar voi, bărbatii care citiți, nu începeti să vă enervați scriind în comentarii cuvinte vulgare ori, fiind in public, să destupați berea scuipând semințe si urlând ca pe islaz. Printre italieni sunt si cunoscatori ai limbii romane. Voi știți bine că si ei au Elodiile lor, criminalii lor, betivii si vagaboantele lor. Dar si le ascund cât pot de bine. Si apoi, sa nu uitam ca nu ei ne-au chemat in Italia! Necazurile i-au năpădit și pe ei și și le varsă pe străini! Puțin orgoliu nu ne-ar strica! Pentru ca, buna-rea, România e frumoasă iar noi am putea schimba in și mai bine imaginea ei.
Povestea mea ajunge la final cu un fel de bilanț: trei ani de loc de muncă fix, cu carte de muncă, cu trei concedii de câte două luni in țară împreună cu moșul, pe care nu-l pot lasa singur din cauza problemelor sale de sănătate.  Însă el iubește România! Si-a facut prieteni acolo, merge la coasă cu tata si curață șura de bălegar, prășește porumbul și cară lucerna în spate, ca un veritabil țăran. In Piemonte mergem des, la tăiat lemne în padure, facem grădina de zarzavaturi, culegem ciuperci. Feciorii moșului si nevestele lor îmi sunt ca frații si surorile mele si incercăm cu totii sa ne facem viața frumoasă, asa cum se poate.

Veți spune că am avut noroc cu carul și veți imagina un salariu de 4 cifre. Primesc 700 si sunt mulțumită, pentru ca de doi ani e si baiatul meu cu mine. Chiar daca nu lucreaza, îl am alături si e cel mai important!

Iar norocul mi l-am cladit eu, demonstrând că se poate și badantă, și respectată,  dar mai ales mandră că sunt româncă!

Lia