Suicidul inconștient al unei nații. Epistolă dintr-o colivie de aur

 

 

 

Dana Betlevy __________

 

       În urmă cu vreo două săptămani, diaspora românească s-a îmbrăcat din nou în doliu: o româncă, mamă a 3 copii, fusese ucisă de către concubinul său – cetățean italian: arsă de vie. Un dement decisese că își poate permite să decidă destinul acestei femei, care crezuse în el și îi dăruise un copil. Cu câteva zile în urmă, un barbat român s-a sinucis prin spânzurare după ce avusese o ceartă cu soția, iar un alt român a fost găsit mort, ucis în bătaie chiar în casa în care locuia, în Calabria. A plecat spre viața de „dincolo” și o tânără româncă în vârstă de 24 de ani, găsită moartă în camera sa, unde a pierdut lupta cu dependența de droguri. Patru romani morți în ultimele două săptămâni în Italia. 4 destine curmate dintr-o dată, între pereții stralucitori ai închisorii de aur in care trăiau: Italia.

      Sunt unul dintre românii „fugiți” in lume. Nu contează că nu am plecat în căutarea unui trai mai bun și nu contează că mi-am asumat întotdeauna această îndepartare de casă. Pana la urma, sunt una dintre “particulele” României dispersate în universul numit planetă, li care așteaptă cu nerăbdare să revină „la matcă”. Scriu aceste rânduri cu dorința de a-mi ajuta conaționalii să găsească curajul să se întoarcă acasă.

       Personal cred ca trăim tragedia unui suicid inconștient al unei nații, al cărui autor moral sunt sistemul actual și cele anterioare lui, iar autorul faptic suntem noi înșine, și cred că asta ar trebui să înceteze. Stă doar în puterea fiecăruia dintre noi să punem capăt distrugerii nației române.

 

      Fac parte dintre milioanele de români plecați în Occident, și care amână în fiecare an revenirea definitivă în țară, pentru un motiv sau altul. Scriu aceste rânduri dintr-o colivie de aur, numită, în cazul acesta, Italia.

 

       Din nefericire, cred că asistăm la un suicid inconștient, involuntar al nației române.

 

       Alungat departe de casă și de pământul natal, românul ajuns în străinătate suferă de o moarte lentă și perfidă, nu neapărat una fizică: cea adusă de pierderea identității naționale, de pierderea apartenenței reale la o societate cu care să rezoneze, în care să știe că îți are rădăcinile. Se găsește brusc într-un spațiu în care își va găsi greu un loc unde să „arunce ancora”, să traga linii și să își construiască un viitor. Se vede prins într-un conflict interior în care colivia de aur îl minte, spunându-i că el defapt este o ființă liberă. Dar este el oare?

 

       Odata ajuns aici, pentru binele său, va trebui să uite că a absolvit o facultate sau pregatirea mai „de soi” cu care a venit din România. Asta pentru că, în 99% din cazuri, nu îi va fi de folos în a obține o muncă „mai bună”. Ba, uneori, poate deveni chiar un impediment, pentru că de obicei locurile de muncă pe care societatea italiană le oferă străinilor sunt de cele mai multe ori: femeie de serviciu, „badantă”, muncitor pe șantier de obicei la muncile cele mai grele, gunoier, camerieră, ospatar sau barman… poate chiar recepționer hotel, dar mai mult pe tura de noapte, căci deh, cine să se înghesuie la o  muncă ce-l privează de odihna normală?

 

      Odată ajuns aici, va trebui sa se obișnuiască cu ideea ca „sâmbătă și duminică” se vor putea numi chiar „luni și marți”, sau „miercuri și vineri”, căci zilele de odihnă pentru străini, dacă nu lucreaza la fix ( fix înseamnă să locuiești în casa familiei pentru care lucrezi), de obicei nu vor fi „sâmbătă și duminică”, ci oricare din celelalte zile ale săptămânii. Va învăța pe propria-i piele că există șansa să muncească și să nu fie plătit la timp sau poate să nu fie plătit niciodată. Așa că va căuta adresa celui mai apropiat sindicat, unde se va înscrie contra sumei de 100 euro cu speranța că cei de acolo vor reuși să îl ajute să își obtină banii pentru munca depusă.

 

       Va trăi într-o cameră dintr-un apartament pe care îl va împărți cu alții: români sau alți străini aciuați în Italia în căutarea unui trai mai bun. Se va considera norocos dacă își va permite să locuiască singur într-o cameră. Baia, bucătăria și holul vor fi „la comun”. Eh, dar nu e un capăt de țară asta. Românul se consolează și se obișnuiește cu toate, la gândul că poate trimite la sfarșit de lună un pachet cu „bunătăți” celor acasă și o sumă de bani cu care să înceapă fundația la casa pe care doreste să și-o construiască în România. Și acesta va fi primul pas spre pierderea libertății adevarate.

 

       Departe de locul natal, își va promite că se va întoarce acasă dupa ce va scapa de datorii, după ce pruncii ajung la liceu sau își termină facultatea, ori dupa ce va termina de construit o casă. O casă, neapărat cu etaj, cu camere încăpătoare, cu gresie și faianță, pachet și termopane, balcoane cu mușcate. Câți oare vor reuși să se bucure de căldura acelei case? Când și cum, de vreme ce asta ar presupune întoarcerea în România, acolo unde, în timp ce românii muncesc „afară” să își construiască o casă, nimeni nu a facut nimic să aducă schimbarea în societatea românească? Vom avea o casă cu etaj, dar unde vom munci ca să o întreținem?

 

       Viața în străinatate înseamnă traiul zilnic fără istorie, fără graiul românesc, fără tradiție, fără simboluri, fără coordonate sufletești în care să îți ancorezi singurătatea destinului. Casele sunt reci, căci cei care au trecut înaintea ta nu au lasat nimic în urmă, decât mobilierul prost, desperecheat, pe care gazda ți-l pune la dispoziție. Casele au în general o istorie, au o viață, dar cele veșnic de închiriat sunt case oarecum nefericite, asemeni unui copil orfan care a abandonat ideea că poate exista o familie care sa îl dorească pentru toată viața. Ca străin, vei avea nevoie să te reinventezi, sa îți rescrii sufletul aproape de la zero în acest context social nou și atat de diferit de ceea ce îți imaginai. Va trebui să îți ascunzi, în cotloanele cele mai îndepărtate ale sufletului, dorul de casă, de acel „acolo unde m-am născut”, căci altfel te va mistui mai repede decât îți imaginai.

 

       Și va veni o zi, poate, în care vei descoperi că ești prins în capcana unei dimensiuni pe care nici măcar nu o bănuiai: aceea dintre două lumi total diferite, fără să te afli în niciuna dintre ele. Cei de acasă s-au obișnuit cu bani și cadouri, și treptat chiar cu absența ta. Cei din țara în care te afli te vor în stare de funcționare, apt de muncă până la epuizare, căci așa i-ai obișnuit atunci când abia sosiseși. Iar tu descoperi că de fapt nu mai ești nicăieri. Ai devenit doar o interfață între două dimensiuni total diferite care au un singur punct comun: ființa ta. România, care are nevoie de resursele tale financiare, și Italia, care are nevoie de resursele tale fizice. Ajungi să devii precum un perpetuum mobile de vreme ce nimic nu păstrezi pentru tine. Îți mai scoți dorul de casă din când ân când de prin suflet, îi vorbești și îi promiți că         „încă un an și plecăm acasă”, îl ștergi un pic de praf și îl pui la loc în fugă, căci trebuie să pleci la muncă. Și astfel, mai trece încă un an de negare a propriei ființe, a propriei individualități, a propriei valori.

 

       Nu te-ai întrebat niciodată, române: dacă am reușit noi să supraviețuim atâția ani printre străini, departe de părinți, de familie, de locul natal, chiar crezi că nu vom reuși să punem România asta a noastră pe făgașul cel bun al istoriei? Străinătatea este aspră și neîndurătoare, dar ne-a învățat și multe lucruri bune ce ar putea fi un nou start în propria noastră casă.

 

        Cred că pe poporul român nu l-a iubit cu adevărat nimeni, niciodata, și tocmai de aceea românul nu știe să se aprecieze pe sine cu obiectivitate: să își vadă bunele și relele, să își recunoască limitele și să se respecte pe sine. Poate a venit timpul să schimbăm asta. Să ne întoarcem acasă cât încă mai avem identitate națională, cât încă mai știm cine suntem cu adevarat, cât încă mai avem zile să ne bucurăm de cei dragi, de strada pe care este școala unde am învățat, de teii înfloriți din fața casei, de castanele culese în joacă într-o plimbare de toamnă prin parc, de zilele tihnite de sâmbătă și duminică, când făcem curat în casă cu toți membrii familiei și unde toata lumea se aduna în jurul mesei pentru prânz sau cină.

 

       România e pustiită: sate cu case abandonate, orașe cu populație în scădere, spații comerciale de închiriat dar rămase goale de ani de zile, anunțuri cu locuri de muncă la care nu mai are cine să răspundă. Țara pare o mamă bătrână pe care copiii ei necruțători au abandonat-o pentru ca eră bolnavă, surdă și obosită de câte a pătimit o viață întreagă ca să-i crească. Își poate reveni doar cu ajutorul nostru. Dacă o ajutăm pe ea, ne ajutam pe noi, căci altfel toată agoniseala făcută cu trudă și tristețe prin străini se va duce pe pustii, înghițită de „gaura neagra” a lacomiei dihaniei care de ani buni continua să o siluiască: ciuma roșie.

 

       Haideți să mergem acasă, să continuăm istoria locului de-acolo de unde am lasat-o, să croim amintiri împreună pentru viitor, să punem „la copt” bunul cu care ne-am întors de prin străini și să creștem împreună cu România.

 

       Cred că SACRIFICIUL are mai multe valențe. În trecut însemna să te opui regimului comunist. Apoi, pentru o bună bucată de timp, a însemnat să înduri greutatea traiului printre străini, departe de familie și de țară dar pentru bunăstarea lor. Acum cred că a venit vremea când SACRIFICIUL înseamnă, de fapt, asumarea responsabilității întoarcerii în țară, înfruntarea greutăților de acolo pentru a readuce România în partea bună a istoriei.

 

       Fiecare dintre noi este o bucățică de Românie și bine ar fi ca acum, la 100 de ani de la Marea Unire, să reîntregim țara întorcându-ne acasă și să n-o lăsăm să piară. Că va fi de 1 Decembrie sau nu, asta nu are importanță. Cred că este important să revenim acasă atâta vreme cât mai avem unde reveni.

 

      Cerul sa îi ocrotească pe români oriunde în lume s-ar afla, atâta vreme cât vor reuși să fie buni și drepți, și să le dea înțelepciunea și puterea de a reveni acasă, la patria mamă: România!

Foto copertă:  Adevărul.ro