Tăietorii de lemne

O poveste cum numai Constantin Toma știe să spună și să scrie despre vremuri apuse, dar întâmplări care stârnesc râsul și curiozitatea prin stil, compoziție și personaje. Lectură plăcută. 

 

 

Constantin TOMA  __________

 

– Ce mama dracului aţi făcut ieri măi, se răsti la noi locotenentul-major! Bă, nu vă băgaţi minţile în cap, indiferent câte facultăţi aveţi! Este foc de supărare tovarăşul colonel! Marş la el! Amândoi!

Ne-am repoziţionat aproximativ pe verticală străpunşi de durere până la ultimul mădular al sistemului osos. Privind încrâncenat i-am făcut celuilalt semn să mă urmeze. Mă aveam bine cu şeful, doar eu făceam gazeta de perete a unităţii.

Cu speranţa în suflet şi cu inima cât un purice am bătut în uşa cancelariei de după care un glas metalic, mai metalic decât scrâşnitul unei săbii înţepenite între coaste, ne-a luat şi ultima picătură de nădejde. ”Lăsați orice speranță, voi ce intraţi…” mi-a străfulgerat prin minte cunoscutul citat…

Înalt şi masiv cam cât o uşă de la intrarea într-un bloc, colonelul se plimba  preocupat, cu mâinile la spate. Simţindu-ne chiar şi cu faţa spre fereastră, slobozi din tăişul vocii o comandă binefăcătoare pentru bietele noastre picioare, în acele momente pe post de vibratoare de la genunchi spre tălpi.

– Staţi jos!

Fără altă comandă ne aşezarăm pe scaunele din faţa biroului.

După o contemplare îndelungată a naturii, prin fereastra ce dădea spre strada vecină cazărmii, colonelul se aşeză în faţa noastră. Ochii de culoarea oţelului ne pătrunse până în locul unde tăişul sabiei se rotea stânga-dreapta. Ne mai studie vreme de o clipă lungă cât un ceas, după care împreunându-şi palmele cât două lopeţi de mină atacă:

– Aşadar voi sunteţi cei doi eroi? Bravo, domnule! Ştiţi ce sunteţi?

La întrebarea privind identitatea, pe care nu o puteam elucida în acele momente, din motive ce era peste puterea noastră de înţelegere, am rămas chiar curioşi.

– Nişte golani! Asta sunteţi! Aşa se numesc cei care în loc să-si petreacă în mod plăcut şi recreativ învoirile în frumosul nostru oraş, umblă după femei. Tovarăşi studenţi unde vă treziţi? De codul eticii şi echităţii socialiste aţi auzit?

Am privit pe sub sprâncene spre colegul meu. Cunoştea şi el respectivul cod, dar cel puţin din punctul meu de vedere nu vedeam legătura cu situaţia noastră. Dar dacă şeful nostru suprem o cunoştea, nu puteam fi decât de acord; situaţia o impunea.

Ofensat de atitudinea noastră în faţa lipsei de etică, tunetul şi fulgerul întregii unităţi militare se ridică, reluându-şi plimbarea prin cameră:

– Aşadar, repetă colonelul, voi viitori ofiţeri în rezervă ai minunatei noastrei patrii, terfeliţi haina militară. Şi pe tine, măi Ionescule – mă lovi direct în identitate, te ştiam băiat bun! Bun pe naiba, te-a înnebunit romantismul la prima vedere. Nu mai pupi tu gazetă de perete! Iar tu, Georgescule – se adresă colegului, te ştiam cuminte! Un motan periculos, asta eşti!

Cu un ultim efort de a-mi aduna umbra unicului grăunte de creier ca-ntr-o străfulgerare am revăzut faza care ne adusese la eşafodul decapitării morale. Că fizic fusesem măcelăriţi cu două zile înainte.

– Dar ia să-mi povestiţi voi cu guriţa voastră, dar şi cu amănuntele de rigoare, ce mai face soldatul român în învoire?

Înroşit şi chiar dilatat de fierberea clipelor, am privit din nou la coleg. Acesta la fel de fiert ca un rac, racul fiind eu, îmi făcu cu sprâncenele semn să vorbesc. Am deschis gura dar corzile vocale deshidratate parcă de temperatura situaţiei, vibrară cu un sunet sec. Buzele au mimat doar o formă de deschidere a gurii.

Spre norocul meu, ultima celulă a materiei cenuşii căzu precum un heblu şi ca într-o poveste cercuri roşii, cercuri movulii şi alte felurite cercuri au început să se rotească odată cu mine!

 

                                               *    *    *

 

Mândri şi bravi oşteni ai armatei, cu biletul de învoire aşezat strategic în carnetul de serviciu din buzunarul de la piept al vestonului, păşeam ţanţoşi pe poarta unităţii militare. Pantalonii cu dunga făcută sub cearşaf, tăiau răsuflarea aerului stârnit de mişcarea făloasă a picioarelor. Cine mai era ca noi? Sub bonetele puse şmechereşte pe ureche, epoleţii etalau semnele unor viitori ofiţeri în rezervă ai minunatei nădejdi în apărarea cauzei socialismului şi păcii.

– Bă, mă avertiză colegul de escapadă, vezi că mi-a spus ofiţerul de serviciu că nu avem voie pe centru!

– Asta duce la promiscuitate! Ne bagă în fundul mahalalelor ! Eu aş fi dorit să merg la un restaurant mai a cătării, să mâncăm ceva mai deosebit. Vezi tu, cică murdărim haina militară dar tot ei ne bagă în spelunci ordinare!

Cu gândurile hoinărind prin bucătăriile marilor restaurante, parcurgeam trotuarele străzilor ascunse de marile bulevarde când, într-o intersecţie, pe când planificam o nouă rută ocolitoare, se apropie de noi o doamnă-domnişoară nurlie, toată numai zâmbet, bunăvoinţă şi plină de promisiuni. Coaptă ca un pepene zemos numai bun de gustat, observă nehotărârea noastră:

– Bună, dragilor! Ce sunteţi aşa pierduţi? Ori v-aţi rătăcit?

– Nu…nu prea, am reuşit şă silabisesc, desluşind sub rochia destul de extravagantă, pentru a putea fi purtată în miezul zilei, forme pe care chiar ochii nedotaţi cu simţ tactil simţeau atingerea pielii fine. Decolteul bogat lăsa să se vadă deschiderea apetisantă între cei doi sâni, care cuprinşi în sutien, la un moment deviau obraznic în direcţii diferite urmărind două sfârcuri neruşinate.

Femeia, observând privirea fixată spre piept, mă chestionă:

– Ţi-s dragi? Îţi dau şansa să-i mângâi!

Înroşit de-a binelea şi captivat de atingerea catifelată a mâinii femeii ce poposise pe obrazul meu proaspăt ras şi pomădat ca un popou de bebeluş, nici nu simţii cotul aplicat în spate de coleg. Am silabisit iar:

– Ştiţi, doamnă!

– Domnişoară! Mimi mă numesc, se recomandă!

Întinzând graţios încheietura degetelor, ca la o comandă bruscă dată de locotenentul-major,    i-am apucat mâna, şi, ducând fierbânţeala la buze, am simţit o mişcare  necontrolată la nivelul nasturilor de la prohab. Georgescu sări şi el, luă fierul înroşit. Sângele clocotea cu viteza sunetului. Ba nu, cu cea a luminii!

Uitasem de mâncare, băutură, uitasem de toţi, de toate, de mamă, de tată… Bromura din ceaiul de dimineaţă îşi pierduse efectul!

Privirea îmi coborâ spre mijlocul arcuit al femeii până la trena rochiei de sub care se zăreau coar vârfurile pantofilor sclipitori ca ochii unui şarpe constrictor. Ce mai, dacă există o mamă a tuturor răniţilor, este şi o binefăcătoare a răcanilor. Aflasem câte ceva de existenţa unor femei care se ocupau contra cost de scoaterea din mădularele militarilor stătuţi a energiilor acumulate pe câmpul de instrucţie, dar dacă acel ceva putea avea forme atât de apetisante, nici în cele mai frumoase vise nu-mi puteam imagina.

Colegul mai îndrăzneţ, împingându-mă discret, se postă în faţa mea:

– Domnişoară Mimi, după cum vezi suntem doi, aşa că…

– Nici o problemă! Un telefon şi vă rezolv pe amândoi! Bani aveţi?

– Sigur, accentuă mult mai experimentatul Georgescu! Dar să luăm ceva de mâncare… băut!

– Nici o grijă! Avem de toate, completă suava sirenă cu o rotire provocatoare a şoldurilor. Sper ca şi voi să fiţi discreţi! Haideţi după mine!

Fericiţi  şi teleghidaţi ca doi elefanţi în călduri, am urmat-o pe domnişoara Mimi.

Deschizând o portiţă, după ce am parcurs o curte interioară tainică, ne-am trezit la parterul unei vile. Mimi ne conduse direct în bucătărie. Un miros îmbietor, mai ceva ca la mama acasă, un fel de adio mamă ne deschise papilele gustative. Se gătea serios în casa aceea iar totul în jur avea, aşa, un aer festiv!

– Faceţi-vă comozi, ne invită amfitrioana! Şi daţi-vă jos vestoanele astea urâte. Nu-mi place culoarea! Vă fac eu să scăpaţi de tot ce este cazon; numai să dau un telefon prietenei mele!

Anticipând parcă la ce va urma, cu iuţeala fulgerului, am scăpat imediat de vestoane rămânănd în cămăşile tip rubaşcă. Georgescu, mai adaptat la situaţii identice, zărind o pereche de papuci cu vreo trei numere mai mari, îşi descălţă bocancii grei şi-i plasă discret după uşă.

Domnişoara Mimi nu zăbovi mult la telefon şi zâmbitoare ne anunţă:

– Prietena mea nu întârzie mai mult de cinci minute! Mă bucur că v-aţi făcut comozi. Beţi un vinişor? Am un Merlot teribil, numai bun!

Fandosindu-şi posteriorul apetisant, umplu trei pahare. Vinul roşu dătător de speranţe sfârâi.

– Ştiţi ceva băieţi, haideţi mai bine în sufragerie! Urmaţi-mă!

Cu paharele în mâini străbătând un hol ne-am trezit în semiîntunericul unei camere mai mari.

– Surpriză, făcu femeia! Aprind lumina!

 

*     *     *

 

Într-adevăr cuvântul magic pronunţat de domnişoara Mimi  declanşă pe loc scânteile de wolfram ale becurilor dintr-un candelabru aşezat în mijlocul unei imense camere. Odată cu fulgerul de lumină din dreptul perdelelor trase la ferestre se iviră câteva siluete de bărbaţi şi femei înveşmântaţi festiv. Primul instinct a fost să mă uit la ciorapii mei cazoni din bumbac prin care ieşeau degetele mari.

Mimi, radioasă şi mişcându-şi parcă mai puţin apetisantul posterior, se apropie de un bărbat cam cât un dulap de doi metri cubi si-l sărută drăgăstos pe obraz:

– Ei, iubitule, am câştigat pariul! Scoate banii. Te-am pus în gardă! Sunt în stare să agăţ doi bărbaţi, nu unul! Şi uite ce tineri şi frumoşi!

Iubitul se uită încruntat. Ne străfulgeră cu o privire de oţel, mai, mai să ne perforeze cămăşile cazone care ne protejau inimile dornice de senzaţii tari. Ceilalţi invitaţi ne priveau cu o curiozitate ieşită din comun, doamnele  atingându-ne braţele ca spre ceva de pe altă lume.

Într-adevăr, chiar aşa ne simţeam, căzuţi parcă din lună într-o lume fantasmagorică. Trăgeam cu un ochi la camarad şi cu celălalt la dulapul care se apropia de noi.

– Măi băieţi măi, v-au luat-o hormonii la galop?

– Ştiţi… domnule… noi am…!

– Lasă-i Pavele în pace! Ei sunt pariul meu, interveni Mimi! Mai bine lasă-i să mănânce ceva! Sunt flămânzi bieţii băieţi.

– Bine, cum spui tu, dar vorbesc cu ei pe urmă. Mâncaţi bă!

Însoţiţi de amfitioană am încercat să îmbucăm ceva. Însă în faţa fricii instalate de la primul fir de păr din creştetul capului şi până la unghiile ieşite din ciorapii cazoni, masticaţia refuza să funcţioneze.

– Luaţi, mâncaţi, beţi, ne îndemna dulapul de doi metri cubi!

Acompaniat încă de două şifoniere de aceeaşi talie, cei trei făcuseră întuneric în jurul nostru. Starea aceasta ne producea noduri în gât la rarele îmbucături pe care le mai duceam la gură.

– Haideţi răcanilor, mâncaţi, doar aveţi nevoie de putere! Aţi venit doar să vă descărcaţi, adăugă un şifonier cu trei uşi!

– Sau v-a pierit forţa?

Rugători am ridicat ochii spre ei.

– V-aţi săturat? Acum haideţi că avem treabă! Frumuşel la beci. Am nişte cioate de spart. Trebuie să vă scoateţi mâncarea!

 

*     *     *

 

Ajunşi la acest moment al dezvăluirilor, colonelul tună:

– Halal! Pentru asta aţi întârziat din învoire?

– Da, am bolborosit. Am terminat de tăiat lemnele pe la zece noaptea…

– Până ne-au descuiat, ne-au dat vestoanele şi bocancii s-a făcut unsprezece!

Colonelul parcă mai turbat ca niciodată adăugă:

–  Aşa vă trebuie! Sunteţi nişte neisprăviţi! Unde vă e educaţia socialistă? Bă, voi aţi auzit de etică?

Am dat din cap în semn că da.

Însă nu eram convins nici acum ce legătură este între etica şi echitatea socialistă şi dorinţele noastre.

Foarte vag, la final, tunetul cu epoleţi scăpă adevăratul motiv al supărării:

– Bă neinstruiţilor, vă bag la arest. Pe cine v-aţi găsit voi să agăţaţi? Pe Mimi? Pe Mimi, mă? Voi nu ştiţi că asta-i amanta mea? Vă bag la arest, nenoriciţilor!