164 de ani de la naşterea poetului nostru Mihai Eminescu şi un material de pe plaiurile Mioriţei

 

va răsări cuvântu-mi

cu-ntreg a sufletului chin,

ca iarba pe mormântu-mi”

( Mihai Eminescu)

Am urcat cu fiecare generaţie a mea de elevi, ades, spre Septentrion, chemat de fiecare dată de amintirea Poetului de la Ipoteşti, şi nu numai…Trecand prin cetaţile de suflet Sadoveanu, Creangă, Labis, Alecsadri, Iorga, am poposit cu sufletul încărcat de lumină la PANTEONUL nostru românesc, acolo unde se aude şi se va auzi mereu, glasul « sfântului preacurat al ghersului românesc », revărsat din Luceafărul ridicat pe cerul Ipoteştiului.

Acolo poezia „primului Mihai al Moldovei” se aude ca o simfonie ce izvoară din pământul călcat de poet. Acolo poezia nu mai este un mit, este o realitate şi o poţi asculta în freamătul teilor veşnici ai Cătărămeştilor, ce «  poartă suflete sub coajă », în tresăririle lacului «  codrilor albastru » ce » scânteie sub soare », în glasul izvoarelor ce «  cu zgomot cad » furişându-se pe Valea Baisei, în « natala vâlcioară scăldată în cristalul pârâului de-argint », la acea casă » tăcută, mitutică » ascunsă intre salcâmii seculari ai grădinii…Acolo am intrat adeseori cu elevii mei în dialog cu poetul, am descoperit că » împărat slavit e codrul » , că «  seara pe deal buciumul sună cu jale », am ascultat «  mândra glasuire » a pădurii, am admirat scânteierile lacului, popsiţi în «  prispa cea de brazde » ce «  flori frumoase o ascund ». Acolo…acolo… l-am citi cu ochii minţii şi ai sufletului pe Eminescu, am dialogat cu poetul la el acasă,  când aluneca luna prin vârfuri lungi de brad, când « cumpăna zilei urca în slăvi cereşti”, împlorând copilăria, ceasurile depărtate, « să se întoarcă-n codru pe-noptate, din nou la Ipoteşti, amintindu-ne că « a fost odată ca-n poveşti / un trubadur cu fruntea clară »ascultând cum«  se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă/ şi versurile (sale) ne cheamă, ne recheamă », şi plecâdu-ne pe pagini fruntea de muzica sa plină / , visul ne-nconjura de-o albă muselină », “ Acolo am auzit de fiecare dată cum din anii săi spre anii noştri cineva parcă strigă. Să fi strigat Moş Miron, prisăcarul din margine umbrite de păduri, ori Gheorghieş bătrânul căminarul ?! Ş-apoi, o linişte magică se lăsa de fiecare dată. Pe drum coborau vitele spre casă. Lacul rămânea singur în pădure,înconjurat de trestii şi tăcere», tresărind în cercuri albe » .

Acolo am simţit cu toţii cum Raluca trecea prin ogradă, strigându-l pe Mihai : – Mihaaaai ! Dar copilul nu-i răspundea. El de-o vreme cine stie pe ce cărări de codru întârzie !

Cu gândul răzimat de poartă, am trecut ades, dincolo de tei şi-am ascultat, poate, bătăi de clopot, poate vântul trecând prin crengi, îndepărtat uşor şi pafumat. Şi am plecat pe aripi de vers pe urmele poetului, pe sub bolţi de codru, « unde neamuri mii îi cresc sub poale », purtând în al lui herb «  lună, soare şi luceferi.

Acolo l-am găsit pe Mihai, asemeni unui« prinţ/ ce se uit-adânc în ape cu ochii negrii şi cuminţii », culcat lângă izvor, cu braţul drept sub cap, iar pe cer răsărind luna ce-i bătea în faţă, şi« în a apei strălucire întinzând piciorul gol » Cu el am văzut «  un rai din basme » răsărind în faţă, am auzit cum « prin înaltul ierbii treceau în cete cerbii »

Acolo am auzit chemarea pădurii, cât şi strigătul de deznădejde al poetului : «  Unde eşti, copilărie, cu pădurea ta cu tot… »

În casa poetului, muzeu al « aducerilor aminte, » am constatat şi noi că « trecut-au anii » şi-n zbuciumul vieţii sale am auzit spunându-şi, la capătul suferinţelor, dorul :… » în liniştea serii să mă lăsaţi să mor/ la marginea mării » şi acolo, nemaifiind pribeag, « m-or troieni cu drag aduceri aminte …fiind pământ în singurătate-mi »

Am trecut ades şi pe acolo unde »  stă melancolic teiul şi visează », iar la poalele-i dormind marele poet, dându-i « râvnita pace şi liniştea ce-a vrut ».

Acolo, la Bellu, ori la Ipoteşti, am dialogat cu Poetul, murmurându-i versurile cu care a înnobilat literatura română. Pe acolo generaţii şi generaţii vor trece “ troienindu-l cu drag cu aduceri aminte.”

Prof. Constantin Macarie

Soveja – Vrancea România