Un orfan mândria României

Statul român nu vrea să știe de el, dar el își reprezintă țara cu demnitate și mândrie! A adus acasă premiul cel mare la un concurs de pictură din Japonia

Toți aceia care vă plângeți de cât de enervanți sunt părinții când vă stresează cu grija excesivă, dacă ați mâncat sau dacă v-ați îmbrăcat gros ca să nu vă fie frig, ar trebui să vă mai gândiți a doua oară. Știți că pe lumea aceasta sunt copii care și-ar dori să existe cineva care să le poarte de grijă sau să știe că îi pasă cuiva și de soarta lor? Iulian Bițoiu este unul dintre acești copii, abandonat de părinți de când era foarte mic. În urmă cu ceva timp, și-a pierdut de tot speranța că va mai ajunge vreodată în casa celei care i-a dat viață,dar care l-a aruncat pe drumuri când avea doar 2 luni,din cauză că o boală necruțătoare i-a răpit-o definitiv din această lume. Deși are 24 ani, Iulian încă n-a găsit răspuns la întrebarea: „Pe mine de ce nu mă vrea nimeni?”

A crescut la casa de copii, în mizerie și bătaie

Viața în orfelinatul din Corabia a fost departe să fie una de poveste: „Am avut o copilărie tristă, aproape cutremurătoare, pentru un copil care a crescut zi de zi sub ochi cu așa ceva. Am fost legat cu lanțuri până a doua zi și bătut cu coada de mătură de personalul de la casa de copii, fără niciun motiv. Mâncarea de acolo nu era bună. Ne dădeau pâine mucegăită cu apă. Când m-am văzut legat cu lanțuri de mână, mă simțeam ca la pușcărie. Am vrut să fug din casa de copii cu mai mulți de acolo. Nu mai vroiam să stau acolo, de teamă să nu fim bătuți din nou. În fiecare zi eram bătuți, stăteam câte doi în pat, iar pe jos, prin camere, era numai mizerie și fecale. Iarna, ne spălau cu apă rece; puneau furtunul pe noi, fără săpun sau șampon.”Povestea lui Iulian Bițoiu este povestea a mii de copii din orfelinatele României. Cu toate acestea, Iulian și-a păstrat inocența și zâmbetul, în ciuda faptului că a fost dat afară chiar și din acea casă a ororilor, de unde a trebuit să plece și să-și caute un acoperiș deasupra capului. Cu chiu cu vai și-a găsit o cameră într-un cămin, unde plătește chirie 350 lei lunar. Norocul lui cel mare este talentul pe care îl are. Pictează cu o sensibilitate cum numai un copil cu suflet frumos și greu încercat o poate face. Se spune că Dumnezeu îi ceartă cel mai rău pe aceia pe care-i iubește cel mai mult și, probabil, din același motiv Iulian a reușit să termine liceul cu media 8.03, cu specializare asistent medical generalist, în ciuda vieții chinuite pe care a dus-o.

Din 5600 de participanți din întreaga lume, Iulian Bițoiu a venit acasă cu premiul cel mare pentru România

Grație unor oameni cu suflet frumos, cum ar fi Carmen Scorțanu, președinta Asociației Stindardul Geto-Dacic, cu sediu în Italia. Aceasta l-a invitat să-și expună tablourile în cadrul unor expoziții de gen, împrejurare în care a povestit asistenței despre copilăria lui din orfelinat. Cel mai important concurs de pictură la care a participat a fost cel din Japonia unde, din cei 5600 de participanți din întreaga lume, Iulian Bițoiu a venit acasă cu premiul cel mare. Din Danemarca și Olanda s-a întors, de asemenea, cu medalii de Aur și Argint, pentru lucrările sale.

În prezent, Iulian Bițoiu trăiește de pe urma acestor tablouri, care nu-i aduc cine știe ce venit, dar măcar reușește să-și acopere costul chiriei. Pe lângă tablouri, artistul nostru reușește să transforme sfoara în chipuri. Două împletituri de genul acesta și un tablou, vândute, sunt echivalentul costului chiriei pe o lună. Practic, acum lucrează ca să aibă ce mânca și unde dormi. Cu toate acestea, Iulian spune: „Important este că sunt sănătos și, cu ajutorul lui Dumnezeu, o să fie bine pentru mine și cred că voi avea un viitor mai frumos, ca să pot uita de traumele prin care am trecut la orfelinat.”

Iar când alții își doresc ultimul model de BMW sau de Iphone de la părinți, orfanul nostru își doreşte doar atât: “Visul meu este să am un acoperiș deasupra capului și să-mi găsesc un loc de muncă.”

IoanaZafira