Vara în care tata a decis să plece

În mâinile mele mi-ai strecurat o flacără pe care cred că nu o s-o pot stinge în absența ta.

În toamna în care am adunat ultimii struguri și ne-am prins într-un ultim vals stângaci în jurul mesei, nu știam încă că tot ceea ce am cules atunci, va pleca spre tine în cutii mari și legate strâns, atât de strâns precum îmbrățișările tale.

La prima zăpadă, în acea iarnă, m-ai păcălit și ai reușit să mă trezești într-o dimineață rece. M-ai îngropat în fața casei în bulgări de nea adunați de pe aleea din fața casei pe care am eliberat-o împreună și cumva, știam că nu de dragul jocului ne aflam acolo. Și tremuram amândoi, dar împreună, să înghețam era imposibil.

Primăvara acelui an murdărise toate ferestrele casei noastre cu polen și sufletele noastre se înecaseră în tăcere într-o mare de durere. Și, la fel cum vântul curăța fără sunet ceea ce florile aduseseră, așa am lăsat și noi timpul să repare lucrurile despre care nu am vrut să vorbim. 

Te-am văzut într-o dimineață în fața geamului larg deschis și, în cafeaua din fața ta, picura, deși afară nu ploua. Dacă ar fi plouat, polenul ar fi dispărut și marea ar fi secat. 

Căldura copleșitoare a unui început de vară mi te-a prins printre oameni care nu știau cum mănânci strugurii sau cum îți bei cafeaua și printre locuri în care zăpada aducea neliniște și vara te muncește violent. Acolo te-am găsit după ce adormisem în fața ușii de la intrare, gândindu-mă că eu o să te pot opri din a pleca.

În seara dinaintea acelui început de vară, ți-am promis printre vise că nu o să-ți mai cer jucării și că o să învăț mai mult. Că o să o ajut pe mama mai mult și așa n-o să vă mai certați și o să facem pâine în casă, împreună. Că o să te ascult mai des și o să merg cu tine oriunde vrei tu să mergem, peste tot! Ți-am promis că nu o să te las să pleci.

Tu mi-ai deschis atunci mâinile mele în palmele tale și mi-ai strecurat acolo o flacără pe care cred că nu o s-o pot stinge în absența ta.

autor: Cîrneleagă Elena