„Via” de la „Rebiblia” – povești cu români

 

Autocarul românesc a intrat tacticos și lent în autogara de la Rebbibbia. E un loc unde zilnic se perindă mii și mii de călători, de toate naționalitățile, dar în primul rând italieni. E un nod de transport important, poate cel mai important din zona est a Romei. Vin autocare și autobuze care lasă călători pentru capătul liniei B a metroului Capitalei italiene. Oameni ai muncii, elevi, studenți, cerșetori, afaceriști, turiști, vizitatori ai pușcăriașilor de la închisoarea cu același nume din apropiere … toți trec pe la capătul de linie al metroului numit Rebibbia.

Dată locația comodă, apropiată șoselei de centură, și a cunoașterii locului  de către emigranții români, autocarele, microbuzele sau mașinile particulare care fac transport de persoane mai mult sau mai puțin legal din România în Italia au început să parcheze și ele aici. Să „parcheze” e un fel de a spune, pentru că de fapt numai staționează rapid, descarcă sau încarcă pasagerii, și pleacă în grabă pentru a nu fi depistate de organele de control. Orcium acestea din urmă se prefac sau chiar nu văd, dar e mai bine așa.

 

*

 

– Ai ajuns, fa?

– Da, fată, îs la o stații dă metrou, aicea.

– Ce stație, fa. Nu scrie?

– Re…  Re-bib-li-a. Rebiblia,  fată!  Ai zis sâ merg pânâ la capât șâ s-a oprit aicea … Aicea  ne-a dat jos, i se ascute vocea jumătate convinsă de sfatul primit, jumătate înfricoșată la gândul să nu fi greșit.

– Ghini, fată, las câ vini omu ñeu șî te ia cu mașâna acuma, se aude vocea în receptor. În cinci minuti sâ hii afară. Tu ieși d-acolo, urci scărili, șâ-l aștepți la marginea viii.

– Da fată, acuma ies. Îi spui câ am o geantă mare, neagrâ ș-o bluzâ bălanâ cu trei bunghi.

Românca așază receptorul în furca telefonului și iese din sala de intrare a metroului, trăgând din răsputeri de o geantă enormă, plină cu cine știe ce. La ieșirea din metrou un șir lung de scări se desfășoară în fața ochilor ei. Apucă cu nădejde de geantă și începe să le urce. La fiecare treaptă de opintește, geme, trage cu furie de toarta încordată a genții. Se uită în  lungul treptelor și-și dă seama că abia a început urcușul. E înfrigurată de gândul că n-o să ajungă în cele cinci minute la vie, așa cum i-a spus consăteanca ei. Un bărbat între două vârste,  elegant, văzând efortul supraomenesc depus de aceasta se oferă să o ajute:

– Vuoi una mano? se oprește omul și o întreabă zâmbind, ajungând-o din spate după ce se uitase cu coada ochiului la truda acesteia, nepotrivită pentru o femeie.

– Nu ñica, mă, ce vrei? răspunde ofensată românca dar încurcată de limba neînșeleasă, de gestul spontan și prea băgăreț al omului necunoscut. ”AI dracului, cum vedeți o ghiată fimei că are ceva, gata s-o șî-nșălați” își spune nervoasă în gând, preocupată să ajungă mai repede. Știa ea bine de la vecina sa cât de afemeiați sunt italienii, gata să se bage în familiile româncelor. „Să stai departe de ei” îi mai atrăsese atenția vecina înainte să plece în Italia. Și ea, abia ajunsă, se și luase unul de ea.

Individul înțelege că nu e rost să mai încerce, că a greșit persoana, și urcă mai departe făcând un gest  subtil, imperceptibil, ca și cum ar fi spus: treaba ta, dacă vrei așa.

Urcușul devine din ce în ce mai anevoios. Câțiva indieni care vând de toate la tarabe pe cearșafurile întinse pe jos o urmăresc și râd pe limba lor în lipsă de clienți. Doar câteva persoane ies de la metrou grăbite fiecare încotro, ora prânzului fiind neaglomerată.

Soarele e pe creasta cerului și nu contenește să bată cu putere. Vara se anunțase frumoasă și Roma e orașul care trăiește precum o plantă cu soarele. Fără lumina și căldura lui romanii nu fac fotosinteză, nu au chef de viață.

Ajunsă la capătul treptelor, Gina, pentru că așa o cheamă pe românca noastră, lasă geanta, o scutură pe o parte de ceva praf adunat și, cât mai lipită de ea, să o simtă, rotește ochii în jur. E contrariată. Se întoarce, reia din nou controlul teritoriului, dar via nu se vede. Nici urmă de vie, cu toate că vecina ei așa i-a spus: să aștepte lângă vie. O mulțime de mașini trec pe Tiburtina, strada la care a ieșit și care e una din arterele principale ale Capitalei, una din cele mai vechi străzi consulare nu din Italia dar din întreaga lume. Zeci și sute de mașini trec în viteză în ambele sensuri, se opresc  la semafoare, se depășesc … Câte un autobuz intră în parcarea de deasupra stației de metrou lăsând să coboare navetiștii veniți de prin satele din jur. E forfotă mare acum și nu lipsesc dintre ei nici românii care se îndreaptă spre gura metroului. Cum aude românește, Gina pune ochii pe geantă și face doi pași spre o pereche care tocmai a coborât dintr-un autocar abia sosit de la Olevano Romano.

– Nu vă supărați,  își țuguie buzele și glasul să fie cât mai prietenos și orășenesc. V-am auzit vorghind românești.

– Spuneți, se întorc cei doi tineri.

– Am venit acu’ din România și tre să aștept un neam d”al ñeu aici. Da mi-a zis să-l aștept lângă vie și io vie aici nu văz în nici o parti. Am greșât cumva sau tre să mai merg pe jos? Nici copaci și nici vie, ñica … nimica, își corectează în grabă accentul moldovenesc, fremătând pentru răspunsul ce-l va primi.

Cei doi tineri se uită unul  la altul, își zâmbesc cu subânțeles și-o mai întreabă să se clarifice.

– Păi, răspunde clar Gina, ñ’a zis așa: „tu ieși de la metrou, nu sta acolo, și cum urci scărili, te oprești lângă vie șî-l aștepți pă bărbată-miu la marginea ei.”

– Aici e, doamnă. E bine aici, așa cum v-a spus. Asta e „via”. Și cei doi se îndepărtează coborând scările râzând copios.

Nedumerită, Gina se dezmetecește imediat trasă de cot de Marcel, soțul amicei mult așteptat.

Cristi Merchea